Emergența Umanului la Salonul de carte de la Baia Mare – 21-23 Octombrie 2026 – sau…”OMUL CA UN MUZEU AL UMANULUI”

Această idee am întâlnit-o prima oară în cartea Alinei Necșulescu, psiholog și autor care sosise anul trecut la Baia Mare cu ocazia Conferințelor Dilema, unde a prezentat lucrarea sa cu titlul cât se poate de inspirat: Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, la aceeași conferință participând atunci și domnul Nicolae Weisz care a deschis ieri și aceste minunate prezentări de carte la Salonul de carte de la Baia Mare, eveniment ce are loc în incinta Universității, la care suntem invitați cu toții să analizăm noile apariții editoriale, să cunoaștem și să stam de vorbă cu autorii, și putem lua parte și la aceste minunate discursuri din care putem afla o mulțime de lucruri extrem de interesante.

Grandoarea ecoului sau impactului oricărei personalități culturale ar trebui să se măsoare în câte cărți s-au scris despre aceasta. Despre Constantin Brâncuși, de exemplu, nu se cunosc foarte multe lucruri la noi, deși el este celebru în întreaga lume, iar cărți despre el s-au scris și se vor mai scrie. Ceea ce ne-a atras atenția la conferința de ieri a fost o mică povestioară relatată de autorul lucrării ‚Aducerea acasă a lui Brâncuși – 150 de ani de la naștere’, domnul Alexandru Buican, care spunea că, la un moment dat, când Brâncuși era în America și avea atelier acolo, i-a trecut pragul într-o zi vicepreședintele american din acea vreme, Nelson Rockefeller, și l-a întrebat pe umilul nostru sculptor ce ar putea face pentru el – foarte similar cu povestea lui Alexandru cel Mare care îl găsește într-un final pe filosoful Diogene și îl întrebă ce vrea, fiindcă el, fiind cel mai puternic om din lume al vremii, îi poate dărui orice, dar Diogene, conform legendei, i-a spus că ar dori sa se dea la o parte că îi ‚ia Soarele’ și-i face umbră – așa și cu Brâncuși al nostru, nefiind nicicum intimidat de statutul vicepreședintelui, i-ar fi sugerat să ia o mătură din colț și să îl ajute la curățenie. Astfel de povești uimitoare, amestecate cu istoria locală și scăldate în poezia numeroșilor poeți băimăreni și maramureșeni, și multe alte momente de umor, recital de versuri, chiar și un moment muzical al unor tineri studenți, au încântat simțurile tuturor celor prezenți ieri la acest eveniment inedit, făcându-ne să uităm de cotidian și să ne simțim din nou cât se poate de UMANI.

Și este bine să mai luăm parte și la astfel de conferințe, deoarece doar văzând ce a fost grandios în trecut și ce au înfăptuit ‚ai noștri’ tineri sau bătrâni pentru a ajunge pe culmile culturii noastre naționale, în unele cazuri chiar mondiale, ne dăm seama ce anume este chiar ‚invers proporțional’ cu acestea în zilele noastre. Doar trecutul mai poate ‚resuscita’ prezentul, pentru că doar prin spectrul trecutului putem revitaliza ceea ce sta la bazele mecanismelor creației culturale cu adevărată valoare, fie că vorbim aici de liric, epic, dramatic, muzical, pictural, sculptural, muzical, filosofic, într-un cuvânt – UMAN. Însuși rostul acestor Științe Umaniste este acela de a arunca noi și noi lumini și valențe de culori asupra valorilor nemuritoare ale culturii noastre, recunoscute până și de cei mai ‚importanți’/ ‚influenți’ oameni ai lumii, pentru că aceia care au fost numiți ‚valoroși’ de-a lungul timpului, fie că erau sculptori – precum Constantin Brâncuși – fie că au fost nuveliști , romancieri, istorici, aș putea spune chiar filosofi – precum Mircea Eliade – muzicieni , vocaliști impresionanți, chiar doctoranzi la impresionanta vârstă de 71 de ani ( care acum, la 98 de ani încă mai scrie cărți și nu oricum, ci pe laptop de care se ajută să își plătească și facturile ) – cum este Ion Piso, celebrul tenor și personalitate despre care, să fiu sinceră, și cu ardere de rău spun că nu auzisem până acum, dar după acel fragment de operă pe care l-am ascultat în sala Amfiteatrului Universității din Baia Mare, tot ieri, și care, mie cel puțin mi-a făcut piele de găină de la primele note muzicale interpretate, de abia aștept să ascult mai multe astfel de piese celebre în interpretarea dânsului, deoarece tehnica sa impecabilă îmi aduce aminte într-un fel de cea a celebrei Maria Callas, și se ridică la rangul sau la nivelul celor mai mari tenori ai lumii, dacă nu îi chiar depășește; toți acești oameni remarcabili, și mulți alții sunt cei care au dus numele acestei țărișoare în care trăim acum mai departe decât oricine, doar datorită faptului că și-au cunoscut valoarea dinainte de a fi ei recunoscuți ca ‚valoroși’ de ceea ce am numi noi ‚autorități competente’, au avut viziunea de a transforma arta, în cazul lui Brâncuși sculptura, în ‚idee’, în metafizică, reușind să scurteze zborul păsării, nu pasărea însăși – fiindcă ideea de ‚pasăre’ în sine este ‚zborul’, ea este însușirea de bază a păsării, nu forma ei, nu învelișul, ambalajul, la fel ca și în cazul ființei umane, în interiorul acestui ‚înveliș’ vizibil se află moalele – UMANUL – care este, în esența sa creator, iar opera creatorului, poetului, a scriitorului, filosofului, jurnalistului se face în chipul și asemănarea creatorului ei. Cititul cărților tuturor acestor autori/ creatori de frumos este însuși poarta, sau ușa – cum spunea domnul Vianu Mureșan, în încheierea unei zile pline de poezie, vorbind despre opera poetului Ioan Es. Pop, în care ușa este o iluzie care duce de fapt în ambele sensuri de ‚dincoace’ și de ‚dincolo’, tot în acel spațiu/ univers închis ermetic de unde nu există nici o scăpare – cititul este singura cale sau poartă către sufletul fiecăruia dintre acești autori, iar trecând prin operele lor, vom găsi câte o cheie pentru porțile câte o dată ferecate ale cetății noastre fortificate din ce in ce mai mult de griji, angoase, dezamăgiri cotidiene care țin în principal de modul în care funcționăm astăzi ca și comunitate.

Aceste tipuri de evenimente, precum aceste conferințe care au loc acum la ‚Salonul de carte de la Baia Mare’ până mâine seară, se anunță din ce în ce mai interesante, pe lângă faptul că sunt un foarte bun prilej de deconectare de la banalul mundan și de reconectare la cultura autohtonă ( și nu numai ), acesta ne dă încă speranța că mai există CAVALERI ai actului cultural care se luptă cu ‚Balaurul cu șapte capete’ al distragerii de la ceea ce ne face și ne menține până la urmă uniți sub stindardul valorilor creatoare specific UMANE, ce reflectă, ca într-o oglindă, exact UMANUL și OMUL din noi. Dacă Brâncuși ar fi trăit astăzi și ar trebui să sculpteze ‚ideea’ de om, așa cum e el acum, oare cum ar arăta sculptura sa? Dacă i-ați cunoaște toate operele și ați alege-o pe cea care vă reprezintă cel mai bine, pe care din ele ați alege-o?

În încheiere, câteva citate pe care le-am auzit acolo și le-am notat eu ieri:

„Cărțile sunt aripile oamenilor care le permit călătorii acolo unde numai imaginația lor îi poate duce.” ( Andrei Pleșu )

„Umblă încet, foarte încet, să nu te împiedici în propria umbră” și… „Ești liber! Ia îndoielile cu tine și umblă!” ( Gheorghe Mihai Pârlea )

„Respir și eu amintire / Privire oarbă ce se-ndreaptă spre cer”…

„E albastrul ce continuă să doară /  după ce nu îl mai vezi…” ( Elena Cărăușan )

„Știu că-mi țin toamnele talisman într-o ambră…” ( Mihaela Ienuțaș )

„Noi doi umplem cu tot ce e mai absent și fără glas in noi…” ( Vianu Mureșan )

„Am tăcut preț de multe cuvinte…”

„Toți fiii mei buni sunt morți demult… /  Ia poemul acesta din trecut făcut  /  Și lasă să creadă că e al tău…” ( Flaviu Mihali )

„… CÂND MUZELE CÂNTĂ, TAC ARMELE…”

Marta ONILĂ