Doară ”Glasul” n-o muritu…
În ultima vreme, nu prea am avut parte de vești bune. Austriecii ne-au dat cu
Schengenul în cap, m-am uitat la meciurile de fotbal din Qatar și n-am văzut
echipa României, am fost prin Germania și am văzut că se poate trăi și altfel.
Apoi, mi-am făcut niște analize medicale și am constatat (încă o dată!) că
organismul meu nu mai e ca la 20 de ani. Am fost implicat și într-un accident de
circulație.
După atâtea bobârnace, am primit și un dar. Am fost anunțat că ”Glasul
Maramureșului” renaște din propria cenușă, mai dihai ca Pasărea Phoenix. Era
păcat să nu existe în Maramureș brandul ăsta, construit de-a lungul anilor cu
sudoare și talent. Cam tot ce are sau a avut legătură cu presa maramureșeană a
avut tangență, într-un fel sau altul, cu ziarul ”Glasul Maramureșului”. Era o
școală de presă în adevăratul sens al cuvântului, generații tinere lucrând cu cei
cu condeiul tocit de atâta scriitură. Apoi, tinerii deveneau veteranii ziarului și îi
învățau pe alții, ștafeta fiind predată mai departe.
Am revenit în Baia Mare în toamna anului 2001. De atunci, până acum vreo doi
ani, am lucrat doar în presă. Aproape 20 de ani, deci. Iar mai bine de jumătate
dintre ei am fost la ”Glasul Maramureșului” sau instituții de presă asociate
ziarului (”Hora locală”, Axa TV, infomm ș.a.).
Îmi lipsea mie, celor care duc dorul presei de calitate, tuturor maramureșenilor le
lipsea un nume cu care intraseră în rezonanță. Mult timp după ce ziarul tipărit nu
a apărut, mergeau oameni la florăria deschisă în locul biroului de publicitate
pentru a cere ziarul. Degeaba pusese doamna care vindea flori un anunț, lumea
voia ziarul…
”Glasul Maramureșului” poate fi asociat (cu exagerarea de rigoare, recunosc!)
numelui Pintea Viteazul. Amândouă brandurile au intrat în legendă, amândouă
nu au murit, numai un pic s-au hodinit…
Condițiile economice actuale și schimbarea generațiilor nu permit (încă, dar cine
poate ști!) apariția ziarului tipărit.
”Glasul Maramureșului” va putea fi citit online, iar eu voi avea posibilitatea să scriu într-un loc de care sunt legat.
Când lucram în minerit am aflat, de la minerii mai bătrâni, că dacă bei o singură dată apă de la baza planului înclinat al minei ești dedicat mineritului pentru
totdeauna. Am băut apă, am plecat din minerit doar când s-au pus lacăte pe
mine. Scrisesem și înainte, încă de prin 1990, la ziare și reviste, așa că în 1997,
după disponibilizarea din minerit, am revenit în presă, la un ziar gorjean. Apoi,
din februarie 2002, la ”Glasul Maramureșului”. Am băut apă și de la ușa
redacției acestui ziar. Apoi am rămas însetat o perioadă. Dar îmi voi astâmpăra
setea! Doară ”Glasul” n-o muritu…
Ioan BUDA ȚEȚU
