EDITORIAL. Ultimii mohicani ai lecturilor pe suport de hârtie
Zilele trecute am sărbătorit Ziua Națională a Lecturii. Mă rog, era un deziderat; nu a fost neapărat o sărbătoare marcată cu avânt revoluționar de toți românii. Cu siguranță că unii și-au pus întrebarea: de ce e nevoie de o zi națională a lecturii? De ce e necesar acest îndemn? Deducția logică este că inițiatorii proiectului de lege au pornit de la prezumția că… românii nu prea citesc. Și că lectura este necesară dintr-un milion de motive.
Noi, ca și specie, ne-am târât precum niște viermi, pe scoarța Pământului, sute de mii de ani, până când, cineva a născocit alfabetul și altcineva a inventat tiparul. Din ziua în care oamenii au fost capabili să scrijelească pe hârtie ideile și experiența, omenirea a evoluat exploziv. Gândiți-vă doar la ultma sută de ani… la câte a înfăptuit specia umană: a inventat avionul cu reacție, televiziunea, internetul, a zburat în cosmos… A fost o explozie de știință și inovație care nu ar fi fost posibilă în lipsa lecturii.
În concluzie, specia umană a ajuns în acest punct al evoluție datorită capacității sale de a stoca informații. Sigur, veți zice, tehnologia modernă soluționează cu mai multe eficacitate acest aspect. Este adevărat. Însă nu toate cărțile sunt de știință. Există și cărți de ficțiune și volume de poezii. Adică fructe ale imaginației altor semeni. Aceste cărți ne ajută să visăm, să avem mintea deschisă și să ne imaginăm lucruri pe care apoi le putem construi. Beletristica hrănește sufletul, iar fără această hrană, el (sufletul) se atrofiază și se chircește ca o smochină, până când rămâne un biet sâmbure pe care îl macerează pământul.
Da, putem citi și pe ecranul unei tablete sau a unui laptop. Demult cărțile au și versiuni digitale. Dar nimic nu se compară cu lectura unei cărți pe suport de hârtie, care miroase a cerneală tipografică, iar vârfurile degetelor ating ușor textura hârtiei sau coperta cartonată imprimată cu litere aurii. E un deliciu la care cu greu oamenii vor renunța, indiferent câte generații vor trece. Nostagii? Poate că da. Dar nu cred că noi suntem ultimii mohicani care iubim lectura.
Dorin Ștef
