LOCALITĂȚI DIN MARAMUREȘ. Lăpuș

Comună, zona Lăpuş, județul Maramureș, regiunea istorică Transilvania (de Nord), Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest. Localitate situată în de­presiunea Lăpuş, pe malul Lăpuşului, între Rogoz și Strâmbul Băiuț, la 59 de kilometri de Baia Mare şi 12 kilometri de Tg. Lăpuş; zonă de deal.

Localităţi componente ale comunei: Lăpuş (nu are localități aparținătoare). Prima atestare documentară: 1505 (Lapos). Po­pulaţie: 3.709 lo­cuitori. Gospodării: 1.528. Etnii: 3.528 români, 21 maghiari. Culte: 3.434 ortodocși, 74 greco-catolici, 28 romano-catolici, 3 reformați, 9 penticostali, 4 martori ai lui Iehova. Dialect: sub­dia­lect crişean (de tranziţie). Numele comun al locuitorilor: lăpuşean, -ă, lăpu­şeni, -e / lăpuşeancă, lă­pu­şence. Porecla locuitorilor: piţiguşi. Nume de familie derivate din numele loca­li­tăţii: Lăpuşan, Lăpu­şeanu, Lăpuşneanu (377 de persoa­ne). Nume de familie frecvente în localitate: Bolchiş, Buda, Filip, Giurgiu, Muţiu, Paşca, Pitiş, Toma, Tulici. Tezaur Uman Viu (persoană purtătoare, păstrătoare şi tran­smi­ţătoare de elemente de patrimoniu cultural imaterial): Nicolae Pițiș, rapsod popular, specialist în cântarea cu noduri (titlu conferit în 2010).

Instituții: primărie, bibliotecă comunală (din 1921), oficiu poștal, cabinet medical, farmacie, cămin cultural, muzeu (colecția muzeală sătească Lăpuș, găzduită de Mănăstirea Ruoaia; cuprinde obiecte de port popular și unelte casnice specifice zonei), biserici ortodoxe (de zid, “Sfânta Treime”, 1975-1984; de zid, “Adomirea Maicii Domnului”, 1878); biserica monument istoric (“Adomirea Maicii Domnului”) se află în custodia parohiei ortodoxe. Așezământ monahal: Schitul Lăpușul Românesc, rit ortodox, construcție din lemn, cu hramul “Nașterea Maicii Domnului”, obște de călugări (1994-1996, la inițiativa preotului Nico­lae Giurgiu). Resurse naturale: cursuri de apă (râul Lăpuș și pârâul Râoaia), teren arabil (1.000 ha), pășuni și fânațe (2.900 ha), fond forestier (4.400 ha); livezi (100 ha); fructe de pădure și ciuperci comestibile din flora spontană. Monumente de ar­heo­logie: necropolă, epoca bronzului, Cultura Suciu de Sus și grupul Lăpuș (punct Podul hotarului, Podanc, Podancul Mare); necropolă, epoca bronzului, Cultura Suciu de Sus și grupul Lăpuș (punct Gruiul târgului). Monument istoric: Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1697). Monument comemorativ: Monumentul Eroilor (1992), obelisc amplasat în centrul satului. Târg săptămânal de măr­­furi (marţi).

Originea numelui localității

Denumiri atestate: (1505) Lapos, (1548) Olah-Lapos, (1616) Oláh-Lápos, (1662) Oláhlápos, (1750) Ola Lapos, (1850) Le­pusu rumuneszk, (1854) Oláh-Lá­pos, Lapuşu-Romănesc, (1909-1919) Lăpuşu-românesc, Oláh­lápos (cu cătunul minier Păduroi, Rojahida), (1968) Lăpușul Românesc. Evoluția numelui localității: Lăpuș, Lăpușul Românesc. Numele vechi utilizat de localnici: Lăpuşul Ro­mânesc.

Soluții etimologice. Potrivit Dicţionarului istoric al localităţilor din Tran­silvania, realizat de Coriolan Suciu (1967), localitatea e atestată pentru prima data în anul 1505, cu numele Lăpuş, iar începând cu anul 1548 denumirea se schimbă în Lăpuşul Românesc (Oláh-Lápos, în limba maghiară), spre a se diferenţia de Lăpuşul Unguresc (în prezent, Târgu-Lăpuş). Numele provine, evi­dent, de la hidronimul Lăpuş (atestat documentar din anul 1070), râu ce izvoreşte din Munţii Ţibleşului şi se varsă în Someş, după un parcurs de 114 kilometri.

Referitor la etimologia acestui hidronim există mai multe ipoteze, care pot fi grupate în trei direcții: a) un împrumut maghiar (din magh. lapos “plat, neted” sau din magh. lápos “mlăştinos”), b) un termen derivat din lat. lapis “piatră” (primul care a indicat această soluție a fost A. Resmeriță, în 1924; apoi Aurel Vaida, care consideră că lat. lapis  ar avea sensul de “piatră militară”, instalată pe malul stâng al râului Lăpuş, spre a arăta până unde puteau ajunge, în misiunile lor, patrulele romane; dar și P. Bilțiu: “de la latinescul lapis-lapidis = stâncă”), respectiv c) un împrumut slav lopuš, cu sensul de ”brusture” (G. Weigand propune slav. lopuš “captalan, plantă cu flori purpurii”; I. Iordan îl derivă din bg. lopus  “brusture”, provenit din sl. lopuch; la fel și Dicționarul Academiei: cf. bg. lopus, rus. lepucha “brus­ture”; V. Frățilă consideră că hidronimul provine din rom. lăpuș [= *lopus] “brusture” < bg. lapuš, cf. și bg. lapúh, lopuh).

Referitor la această ultimă ipoteză, autorii unui studiu monografic dedicat regiunii Lăpuș (1984) susțin că “sătenii numesc lăpuş (lăpuşul-caprei) o specie de salvie (Salvia glutinosa)” . Iar obiceiul de a da nume de plante unor râuri “apare destul de frecvent şi în alte ţinuturi ale teritoriului lingvistic român”. În fine, Marius Sala (1999) e de părere că hidronimul are la bază s. lăpuş “brus­ture”, format pe tărâm românesc de la un continuator dispărut al lat. lappa “brusture”, cu suf. -uş(ă).

De menționat că, în țară, există și alte localități cu nume identic sau asemă­nător: Lăpuş (sat desfiinţat, în­globat în satul Miheşu de Câmpie, jud. Mureş), Lăpuşani (jud. Ar­geş), Lă­puşna (jud. Mureş), Lăpuşnic (jud. Hune­doa­ra), Lăpuşnicel (jud. Caraş-Se­verin), Lă­puş­nicul Mare (jud. Caraş-Se­verin), Lă­puşteşti (jud. Cluj).

(Mai multe detalii, în lucrarea “Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș”, Dorin Ștef, editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2023. Cartea poate fi procurată din rețeaua librăriilor băimărene: bdul Unirii – “Steinhard”, Piața Revoluției – “Cartea Românească”,  RFN – “Petre Dulfu” și VIVO – “Cărturești”).