POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. Cum am devenit spaima căpșunilor
Astăzi am pășit într-un lan de căpșuni cu aceeași emoție cu care intră un copil într-un magazin de jucării. Cerul era parțial senin, aerul mirosea a primăvară, iar eu… eu eram pregătit sufletește pentru o confruntare istorică între om și fruct.
De cum am apărut la marginea culturii, am observat o agitație suspectă printre frunze. Un foșnet discret, ca la ședințele de urgență ale parlamentului căpșunesc. Cele mai coapte și mai roșii se uitau panicate unele la altele.
— Aoleu, a venit! șopti una mică și dolofană.
— Cine?! întrebă o căpșună abia pârguită.
— Căpcăunul cu lădița! Devastatorul de tarabe! Mâncătorul fără milă!
Cele verzi răsuflau ușurate.
— Ce bine că încă suntem crude…
— Da, da, mai avem câteva zile de viață liniștită!
Între timp, cele coapte încercau să se camufleze.
— Bagă-te sub frunză!
— Încrețește-te puțin, poate crede că ești stricată!
Dar era prea târziu.
Radarul meu pentru căpșuni perfecte funcționa impecabil. Le reperam de la trei rânduri distanță. Pe cele mari le vedeam cu ochiul liber, iar pe cele mici… le simțeam cu sufletul.
M-am aplecat strategic și am început operațiunea.
Prima căpșună a dispărut instantaneu.
— A dispărut! strigă una isterizată.
— Nu „a dispărut”, analfabeto, a mâncat-o! corectă alta, înainte să fie și ea înghițită.
În câteva minute, liniile frontului se subțiaseră dramatic. Eu mergeam printre rânduri cu o expresie de critic gastronomic francez:
— Hmm… aromă excelentă… textură fină… aciditate echilibrată… următoarea!
La un moment dat, o căpșună mai filozofică oftă:
— Vedeți? Asta pățim dacă vrem să fim frumoase și roșii. Moda cere sacrificii…
Alta, mai revoltată:
— Eu v-am spus să rămânem verzi! Dar voi, nuuu… „să ne coacem”, „să fim apetisante”, „să atragem privirile”…
Cele verzi chicoteau dintre frunze:
— Uitați-vă la ele! Influencerițe de Instagram vegetal!
Însă adevărata dramă s-a produs când am început să aleg doar căpșunile „premium”. Îmi venea să le mănânc și cu urechile. Atunci s-a auzit un plânset general:
— Pe mine m-a mirosit!
— Vai, pe mine m-a pipăit!
— Mamăăă, pe mine m-a comparat cu alta și tot pe mine m-a ales!
După aproape o jumătate de oră de „cules intensiv”, am ieșit din lan cu burta plină, degetele parfumate și sufletul împăcat. În urma mea rămăsese o liniște apăsătoare. Doar câteva căpșuni verzi se legănau în vânt și șopteau între ele:
— Am supraviețuit…
— Da… dar va veni și vremea noastră…
Iar eu, privind lădița aproape plină, am realizat un adevăr simplu:
Nu eu aleg căpșunile.
Ele se sacrifică pentru fericirea mea.
Mircea Paușeniuc
