LOCALITĂȚI DIN MARAMUREȘ. Lunca la Tisa
Sat aparţinător de comuna Bocicoiul Mare, județul Maramureș, regiunea istorică Maramureş, Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest. Localitate situată pe malul Tisei, la graniţa cu Ucraina, între Bocicoiul Mare și Valea Vișeului.
Prima atestare documentară: 1439 (Lonka). Populaţie: 714 locuitori. Etnii: localitate cu populaţie preponderent de etnie ucraineană. Dialect: subdialect maramureşean (pentru populaţia românească); grai huţul (pentru populaţia ucraineană, majoritară). Numele comun al locuitorilor: luncan, -ă, luncani, -e. Nume de familie frecvente în localitate: Boiciuc, Iurasciuc, Lazarciuc, Pauliuc, Smuleac, Voloşciuc. Personalităţi: Mikola Corsiuc (n. 1950), poet, prozator, critic literar. Vol. Urmașii soarelui (1972), Monologul copacului (1980) etc. Membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina. ♦ Nicolae Pavliuc (n. 1927), lingvist, dialectolog, profesor universitar. Instituții: școală gimnazială, biserică ortodoxă ucraineană, biserică ortodoxă ucraineană, biserică penticostală (2010; filială a Bisericii “Betel” din Sighetul Marmației). Resurse naturale: curs de apă (râul Tisa), teren arabil, izvor de apă minerală.
Originea numelui localității
Denumiri atestate: (1439) Lonka, (1442) vila olachalis Lonka filiorum Georgy Pank Valachorum de Krachonfalva, (1448) Lompka, (1828, 1851) Kis Lonka, Luh, (1968) Lunca la Tisa. Evoluția numelui localității: Lunca, Lunca Mică, Lunca la Tisa. Denumire uzuală în prezent (alta decât cea oficială): Lunca.
Soluții etimologice. Localitatea a purtat denumirea de Lunca de la înfiinţare, până în secolul al XX-lea, când i s-a adăugat determinantul Tisa. Intervenția a fost necesară pentru a se deosebi într-un fel de cele peste o sută de oiconime din ţara noastră care cuprind, în diferite combinaţii, toponimul Lunca, termen provenit din apelativul luncă cu sensul de “regiune inundabilă a unei văi”; menționăm că, în zona Lunca – Bocicoi, râul Tisa se revarsă frecvent în anotimpurile ploioase. Partea de sat din dreapta Tisei (azi în Ucraina) se numeşte Luh (< ucr. lug “luncă”, cu g > h), denumire pe care o regăsim şi într-un act din 1851, referitor la Lunca la Tisa.
