LOCALITĂȚI DIN MARAMUREȘ. Băiuț

Băiuț. Comună, zona Lăpuş, județul Maramureș, regiunea istorică Transilvania (de Nord), Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest. Localitate situată la poa­lele Munţilor Ţibleş, la 650 m altitu­dine, pe cursul superior al râului Lă­puş, la nord de Strâmbu-Băiuț, cu acces spre Botiza, la 80 de kilometri sud-est de Ba­ia Mare şi 30 de kilometri nord-est de Tg. Lăpuş; zonă de munte.

Localităţi componente ale comunei:Băiuţ (reşedinţă), Po­iana Botizii, Strâm­bu-Băiuţ. Prima atestare documentară:1315 (terra La­pus). Stema comunei Băiuț (2016) se compune dintr-un scut triunghiular auriu cu marginile rotunjite. Scutul este încărcat cu un chevron (căprior) roșu, care închide între brațe o gură de mină tăiată, deschisă negru, zidită roșu, cu însemnele minerești negre – dalta și ciocanul – încrucișate, reprezentate în partea de sus a minei. În partea superioară, în dextra și senestra, se află câte un brad verde. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat. ♦ Gura de mină simbolizează denumirea localității, care este păstrată încă din secolul al XVII-lea, și face referire la bogățiile diversificate ale subsolului localității prin minereurile existente. Bradul reprezintă bogăția silvică a zonei în păduri de conifere. Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună.

Po­pu­la­ţie: 2.340 locuitori (în comună), 1.518 locuitori (în satul Băiuţ). Gospodării: 1.151 (în comună). Etnii: 1.444 ro­mâni, 785 maghiari (în comună). Culte: 1.383 ortodocși, 777 romano-catolici, 47 reformați, 15 greco-catolici, 10 penticostali, 4 martori ai lui Iehova (în comună). Dia­lect:subdialect crişean (de tranziţie). Numele comun al locuitorilor: băiu­ţean, -ă, băiuţeni / bă­iuţeancă, băiu­ţence. Nume de familie frecvente în localitate: Bu­tuza, Buda, Loi, Vaum. Instituții: primărie, grădiniță, școală gimnazială (“Regina Elisabeta”), bibliotecă comunală (din 1961), cabinet medical, farmacie; cămin cultural, ghișeu poștal; baze sportive: teren de fotbal (iarbă); biserică ortodoxă (de zid, “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, 1820).

Resurse naturale: cursuri de apă (numeroase izvoare și pârâuri: Izvorul Alb, Izvorul Macului, Valea Boilor; împreună formează Valea Băiuțului); pășuni și fânațe naturale (900 ha); fond forestier (9.100 ha);fructe de pădure și ciuperci comestibile din flora spontană; zăcăminte de minereuri neferoase (auro-argintifere și complexe); fostă localitate minieră (monoindustrială); izvoare de apă minerală (pe Valea Băiuţului: Izvorul de Sus / principal şi Izvorul de Jos şi pe Valea Tocilei: Izvorul La Tocilă şi Izvorul Apa Nea­gră). Peșteri: (în Munții Țibleșului, la 882 m alt.) Peștera din Ponor (Peștera Leordița de la Băiuț). Microstaţiune balneară sezonieră, de interes local: Băile Băiuţ (Izvorul Apa Neagră).

Originea numelui localității

Denumiri atestate: (1315) terra La­pus, (1390) districtus La­pus, (1630) Lapos-Banya, (1830) Lá­pos-Bánya, (1850) Ba­jutzte, (1854) Oláh Láposbánya, Băiuţ, (1913) Erszé­bet­bánya, (1909-1919) Băiuţ, Oláh­láposbánya, (1968) Băiuț. Evoluția numelui localității: Baia Lăpuș, Baia Lăpușul Românesc, Baia Elisabeta, Băiuț.

Soluții etimologice.Există indiciile rezonabile potrivit cărora așezarea s-a întemeiat strict din rațiuni economice, referitoare la exploatarea zăcămintelor miniere. Denumirea veche este Lăpuş şi Baia Lăpuş, la fel ca şi satul Băiţa (localitate aparținând de Tăuţii-Mă­gherăuş). Abia din 1850 e atestată forma Băiuţ. Pentru scurt timp, la începutul secolului al XX-lea, co­muna s-a numit Baia Elisabeta (în magh., Erszébetbánya), “după nu­me­le Eli­sabetei, soţia lui Iancu de Hu­ne­doara”.

Nu­me­le localităţii indică faptul că în zonă se practica mineritul, ca ocu­paţie principală a locuitorilor: “Exploatarea zăcămintelor de aur de la Băiuţ este consemnată deja la sfârşitul secolului al XIV-lea (1390), dar ea s-a petrecut în mod organizat cu începere din 1760, dată după care aici pătrunde un aflux de populaţie străină”. Precizări suplimentare vin din partea arheologului băimărean C. Kacsó (2011): “Prima menţiune documentară medievală despre exploatările miniere de la Băiuţ datează, se pare, din anul 1315, când este amintită o mină de aur în regiunea izvoarelor Lăpuşului. Mineritul s-a intensificat la Băiuţ începând cu 1769, după ce minele au devenit proprietatea Cămării regale, la început sub direcţiunea minelor din Cavnic, apoi, din 1787, cu o direcţiune independentă, ce aparţinea însă de Inspectoratul Superior Minier de la Baia Mare”.

Oiconimul Băiuț derivă din substantivul baie, cu sensul de mină, exploatare minieră, împrumutat din maghiară (bánya), la rândul său derivat din lat. banea. Forma diminutivă dovedeşte ra­portarea la un bazin minier mai mare (probabil Baia Mare). Deoarece ter­menul de la care se face derivarea (< baie) este de genul feminin, ne-am fi aşteptat ca sufixul să fie –iță sau –uţă, nu –uţ. Opțiunea pentru sufixul masculin dovedește faptul că în localitate a viețuit o populație majoritară de altă etnie.

(Din lucrarea “Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș”, Dorin Ștef, editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2023. Cartea poate fi procurată din rețeaua librăriilor băimărene: bdul Unirii – “Steinhard”, Piața Revoluției – “Cartea Românească”,  RFN – “Petre Dulfu” și VIVO – “Cărturești”).