PLEDOARIE PENTRU CARTEA TIPĂRITĂ (XVI). Mircea Paușeniuc: Marile culturi ale lumii s-au construit prin scris și prin lectură

Trăim într-o lume în care informația circulă cu o viteză amețitoare. Totul este la un click distanță: știri, cărți electronice, filme, rezumate, documentare, rețele sociale, inteligență artificială. Omul modern pare că nu mai are răbdare să caute, să răsfoiască, să descopere. Totul trebuie să fie rapid, scurt și ușor de consumat. Și totuși, în această avalanșă digitală, cartea tipărită continuă să rămână un refugiu al liniștii, al profunzimii și al culturii autentice. Cartea clasică nu poate fi înlocuită nici de internet, nici de ecranul rece al unui telefon sau al unei tablete, pentru că ea nu transmite doar informație, ci și emoție, memorie, apropiere umană și o anumită formă de sacralitate culturală.

O carte tipărită are miros. Are gust. Are greutate. Are viață. Mirosul de cerneală și hârtie proaspăt tipărită, foșnetul paginilor răsfoite, semnul de carte uitat între file, colțurile îndoite de timp – toate acestea creează o relație aproape afectivă între cititor și lectură. Cartea nu este doar un obiect. Ea devine companion, prieten, martor al unei perioade din viața noastră. Spre deosebire de lectura electronică, unde textul se pierde printre notificări și reclame, cartea tipărită creează concentrare și liniște interioară. Atunci când citești pagină cu pagină, ideile se așază altfel în minte, se sedimentează și rămân. Cititul pe hârtie implică răbdare și reflecție, iar informația este asimilată mai profund și mai trainic.

Eu însumi am avut norocul să descopăr dragostea pentru carte încă din copilărie. Eram în clasa a II-a când mama mea, care lucra ca secretară la Școala din Fărcașa, m-a dus într-o librărie din Baia Mare. Îmi amintesc și acum emoția acelui moment. Cum am intrat, am rămas fascinat de mulțimea cărților, de culorile coperților și de desenele care păreau să ascundă lumi misterioase. Pentru un copil venit de la țară, librăria era asemenea unui tărâm fermecat. Atunci, mama mi-a cumpărat prima carte din viața mea, iar titlul ei a rămas viu în memoria mea chiar și după zeci de ani: Țane și Zmeoaica. Era o cărticică simplă, cu o singură poveste, dar bogat ilustrată. Pentru mine însă, ea a însemnat începutul unei mari iubiri: iubirea pentru lectură.

Din acel moment, cartea a devenit parte din existența mea. Am citit cu pasiune impulsionat fiind si de o vecină, Maria Ene (Onț) care ulterior a urmat o carieră didactică și cu care mă luam la întrecere „care dintre noi citește cele mai multe cărți”.

Apoi l-am descoperit pe Jules Verne cu ale sale călătorii fantastice din 20.000 de leghe sub mări, Ocolul Pământului în 80 de zile ori Insula misterioasă, cărți care m-au făcut să visez la lumi necunoscute și aventuri fără sfârșit, pe  Karl May cu viteazul Winnetou și poveștile din seria Winnetou sau Comoara din Lacul de Argint, unde prietenia, curajul și onoarea păreau mai puternice decât orice. I-am citit apoi cu nesaț pe scriitorii francezi Alexandre Dumas, cu fascinantele aventuri din Cei trei muschetari și Contele de Monte-Cristo, cărți pline de suspans, onoare și personaje pe care nu le uiți niciodată, Victor Hugo cu a sa capodoperă Mizerabilii, Stendhal, Balzac, Moliere ori pe autorii de romane politiste Agatha Christie, Sven Hassel, Rodica Ojog-Brașoveanu, Haralamb Zincă și mulți altii.

Iar dintre autorii români, Mihail Drumeș m-a cucerit cu Declarație de dragoste și Elevul Dima dintr-a șaptea, romane care au vorbit atât de frumos despre adolescență și primele iubiri.

Am descoperit apoi sensibilitatea scriitoarei Cella Serghi în Pânza de păianjen, drama iubirii din Enigma Otiliei de George Călinescu sau iubirea tulburătoare din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu.

Au urmat La Medeleni, Cireșarii ori Toate pânzele sus, acele cărți ale copilăriei și adolescenței care mi-au rămas în suflet și pe care le port și astăzi cu mine, ca pe o parte frumoasă din anii de început. Pasiunea pentru carte, pentru lectură m-a determinat ca, de-a lungul anilor, să-mi alcătuiesc o bibliotecă destul de cuprinzătoare însumând aproape două mii de volume. Fiecare carte are propria ei poveste, propriul drum până la mine. Unele au fost cumpărate cu sacrificii, altele primite în dar, altele descoperite întâmplător prin anticariate sau biblioteci. O bibliotecă personală nu înseamnă doar rafturi pline de cărți, ci memoria intelectuală și sufletească a unui om.

Din păcate, astăzi, din diverse motive, citesc și eu tot mai puțin, iar copiii mei au alte preocupări și nu prea au fost interesați de cărti. Tocmai de aceea, în cadrul unei campanii de colectare de carte pentru Basarabia, am ales să donez peste 800 de volume din biblioteca personală. Măcar să ajungă acolo unde sunt cu adevărat necesare și apreciate de oameni pasionați de lectură.

Pasiunea pentru carte m-a determinat să fac mai mult decât să citesc. În anii ’80, prin natura preocupărilor mele culturale, am contribuit la reînființarea Bibliotecii Comunale din Fărcașa, o instituție care nu mai funcționa de ani buni. Cărțile zăceau abandonate într-o anexă a fostului CAP din satul Tămaia, uitate și acoperite de praf. Pentru mine, acele volume nu erau simple obiecte depozitate inutil, ci comori culturale care meritau salvate. Mai târziu, devenind bibliotecar „cu sfert de normă”, am urmat și Școala Postliceală de Biblioteconomie. Această pregătire mi-a oferit o înțelegere clară asupra organizării și funcționării unei biblioteci: catalogare, clasificare, arhivare, gestionarea fondului de carte, relația cu publicul și promovarea lecturii în comunitate. Am înțeles atunci că o bibliotecă nu este doar un spațiu cu rafturi și volume, ci un adevărat centru spiritual și cultural al unei comunități.

Am condus și gestionat Biblioteca din Fărcașa aproximativ zece ani și pot spune fără ezitare că a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Biblioteca a fost refugiul meu sufletesc, locul unde am petrecut nenumărate ore printre cărți și oameni pasionați de lectură. Acolo am găsit liniște, inspirație și sens. Tot în acea perioadă am compus peste două mii de integrame și careuri rebusistice, toate fiind publicate ulterior. Biblioteca devenise pentru mine mai mult decât un loc de muncă; era un univers personal în care cultura, lectura și creativitatea se întâlneau firesc.

Din anul 1995, rolul de bibliotecar a fost preluat de soția mea, Cristina, și ea absolventă de Biblioteconomie. Acest lucru a făcut ca legătura familiei noastre cu lumea cărților să continue firesc, ca o adevărată tradiție de suflet. Cartea și biblioteca nu au reprezentat pentru noi doar o profesie, ci o misiune culturală și umană.

Înainte de apariția internetului, Biblioteca din Fărcașa avea aproximativ 400 de cititori activi. Și nu erau doar elevi. Veneau oameni din toate categoriile sociale: muncitori, profesori, agricultori, tehnicieni, pensionari. Se citea beletristică, literatură clasică, romane istorice, cărți polițiste, volume tehnice și de specialitate. Cititul făcea parte din viața oamenilor. Cartea era principala sursă de informație, dar și o formă de evadare spirituală și intelectuală.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat dramatic. Dezvoltarea internetului, televiziunii, rețelelor sociale, platformelor video și audiobook-urilor a diminuat considerabil interesul pentru lectura clasică. Oamenii citesc tot mai puțin și tot mai superficial. Tinerii sunt obișnuiți să consume informația fragmentat, în videoclipuri de câteva secunde sau în texte scurte. Capacitatea de concentrare și de analiză scade vizibil. Iar efectele se văd din ce în ce mai clar în societate.

Vedem deseori pe TikTok, Facebook sau la televizor interviuri cu elevi, studenți ori persoane care par să aibă o anumită pregătire academică, dar care oferă răspunsuri surprinzător de slabe la întrebări elementare de cultură generală. Nu este vorba doar despre lipsa informației, ci despre incapacitatea de a gândi coerent, de a argumenta sau de a formula idei clare. Cititul dezvoltă vocabularul, imaginația, logica și capacitatea de exprimare. Un om care citește constant învață să gândească profund și să privească lumea din perspective diferite. Cartea modelează caractere și formează conștiințe.

Internetul oferă informație rapidă, dar nu întotdeauna și înțelepciune. De multe ori, utilizatorul ia „totul de-a gata”, fără să mai filtreze, fără să mai aprofundeze. În schimb, lectura unei cărți presupune un efort intelectual sănătos. Cititorul trebuie să urmărească firul ideilor, să își imagineze personaje și situații, să reflecteze și să interpreteze. Cartea stimulează creativitatea, pe când excesul de imagini și videoclipuri poate duce la pasivitate intelectuală.

Mai există un aspect important: lectura tradițională dezvoltă răbdarea. Într-o epocă dominată de grabă și superficialitate, răbdarea devine aproape o virtute rară. O carte bună te obligă să încetinești ritmul, să te oprești din agitația cotidiană și să intri într-un dialog interior cu autorul și cu tine însuți. Cititul este o formă de meditație și de disciplină a minții.

Din păcate, școala modernă pare că pune tot mai puțin accent pe lectură autentică. Elevii citesc rezumate, comentarii gata făcute sau materiale de pe internet. Opera literară nu mai este descoperită direct, ci prin intermediari. În trecut, profesorii cereau conspecte, verificau lectura și îi încurajau pe elevi să își exprime propriile impresii despre cărțile citite. Astăzi însă, mulți profesori par preocupați mai ales de nesiguranța zilei de mâine, de salarii, de proteste și de instabilitatea socială și politică generată de cei care conduc. În aceste condiții, accentul cade adesea pe rapiditate și pe promovarea examenelor, nu pe formarea culturală profundă a elevilor.

Cred că societatea românească ar trebui să redescopere importanța cărții tipărite. Profesorii, părinții și conducătorii acestei țări ar trebui să încurajeze din nou lectura adevărată. Bibliotecile trebuie revitalizate, iar cartea trebuie readusă în centrul educației și al vieții culturale. Copiii trebuie obișnuiți de mici cu biblioteca, cu librăria, cu bucuria descoperirii unei povești. Nimic nu poate înlocui emoția primei cărți citite cu adevărat.

Cartea tipărită nu este un obiect depășit, ci o parte fundamentală a civilizației umane. Marile culturi ale lumii s-au construit prin scris și prin lectură. Fără cărți, omenirea și-ar pierde memoria. O societate care nu citește devine vulnerabilă, manipulabilă și superficială.

Conchizând, cred cu tărie că lectura tradițională rămâne una dintre cele mai importante unelte ale evoluției umane. Cartea tipărită înseamnă cultură, educație, imaginație și libertate interioară. Ea ne ajută să devenim oameni mai buni, mai profunzi și mai conștienți de lumea în care trăim. Poate că tehnologia va continua să avanseze, însă mirosul unei cărți noi, emoția răsfoirii paginilor și liniștea unei seri petrecute citind nu vor putea fi niciodată înlocuite de lumina rece a unui ecran.

Cărțile nu sunt doar hârtie și cerneală. Ele sunt suflet, memorie și destin.

Mircea Paușeniuc

Fotoreporter freelancer

 Nota redacției:

Cotidianul Glasul Maramureșului a declanșat o campanie de presă sub forma unei mese rotunde cu tema „Ce miros și ce gust au cărțile print? Pledoarie pentru lectura tradițională”, un demers jurnalistic dedicat reflecției asupra rolului cărții tipărite în societatea contemporană.

Prin această inițiativă, organizatorii își propun să deschidă un dialog amplu despre lectura în format tipărit, despre valoarea ei culturală și emoțională, dar și despre locul pe care cartea clasică îl mai ocupă într-o lume tot mai digitalizată, dominată de ecrane și conținut online.

Articole apărute:

(I). Mia Hodiș (redactor-şef la Editura Galaxia Gutenberg): Povestea unei cărți-copile din Galaxia Gutenberg

(II). Teodor Ardelean (directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”): Cartea – trecut, prezent și, mai ales, viitor

(III). Dana Buzura-Gagniuc (manager al Revistei “Nord Literar”): Cartea – cea mai frumoasă liniște

(IV). Gabriel Zetea (președintele CJM): Mirosul și gustul cărților care ne-au format

(V). Călin Dragoș (actor): Am citit „Crimă și pedeapsă” de două ori în viață

(VI). Ovidiu Morar (directorul executiv AJPIS Maramureș): Cărțile au miros de portocale și gust de cozonac

(VII). Florentin Tuș (președinte CCI Maramureș): Cărțile din biblioteca familiei mele au miros de tipar, de timp și de memorie

(VIII). Maria Stoica (jurnalistă): Cărțile print au miros de acasă. De liniște. De timp petrecut cu rost

(IX). Liviu Musca (poet): Îmbrățișarea lecturii tradiționale poate îmbunătăți viețile și poate încuraja conexiunile

(X). Andreea Sava (șef serviciu Centrul “Luchian” Baia Mare): O cartea print o poți răsfoi, păstra, dărui sau redescoperi peste ani

(XI). Oana Leșiu (muzeograf): Și azi citesc cu drag și respect pentru autor, carte, editură, librar

(XII). Robert Cotos (președinte Asociația Maramureș Heritage): Lectura ca punte între două lumi

(XIII). Silviu Costin (manager în domeniul asigurărilor): Îmi place să primesc și să ofer cărți cu diferite ocazii. Îmi place să citesc cărți

(XIV). Dan Bucă (consilier în cadrul Precturii județului Maramureș): Despre frumusețea și liniștea lecturii tradiționale

(XV). Iustin Talpoș (ex-senator): Cartea rămâne un refugiu al cunoașterii și al culturii